Basarabia

De la Wikivoyage
Jump to navigation Jump to search
Karte-Basarabia-Pos-01.png
Basarabia
Basarabia-pământ-românesc,-afiș-cu-tricolor
Timbru aniversar al Unirii Basarabiei (1928)

Basarabia (ucrainiană: Бессарабія, rusă: Бессарабия, bulgară: Бесарабия, germană: Bessarabien) este parte de est (de dincolo de Prut) a Principatului istoric Moldova.


Regiunea (oblast) Basarabia (în rusă, Бессарабская область) a fost o unitate administrativă (inițial autonomă) în cadrul Imperiului Rus, înființată după anexarea de către Rusia a părții de est a Principatului românesc medieval - Moldova în 1812. Prin 1871, țarul rus a emis un ucaz/lege „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece - se motiva în acea lege -, "în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale"[1]. În același an ultimele - așa-zise „privilegii”, lăsate încă Basarabiei după anexare, au fost anulate.


De știut[modificare]

Denumirea de Basarabia a fost dată de Imperiul Rus în 1812 teritoriului voievodatului Moldovei dintre Prut și Nistru anexat prin Tratatul de la București din 1812, odată cu raiaua Hotinului și cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman după semnarea tratatului de pace de la București din anul 1812 în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812). Faptul că a fost cedat Rusiei și o parte din teritoriul voievodatului Moldova, în ciuda tratatului româno-otoman care garanta integritatea Moldovei, se datorează dibăciei necinstite a negociatorului francez Gaspard Louis de Langeron care slujea interesele țarului[2].

Geografie[modificare]

Suprafața Basarabiei este de 44.422 km², dintre care 33.843 km² aparțin actualmente Republicii Moldova, iar 10 579 km² aparțin Ucrainei. Distanța de la punctul cel mai nordic la cel mai sudic este de 350 km, iar de la cel mai apusean la cel mai răsăitean este de 150 km.

  1. Heitmann, K., 1989, Moldauisch. In Holtus, G., Metzeltin, M. și Schmitt, C. (eds), Lexicon der Romanschinen Linguistik, Tübingen, vol 3. 508-21.
  2. Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, p.501